Senatorul USR de Iași, Marius Bodea, o acuză pe Ligia Deca, actualul Ministru al Educației, că în loc să-și concentreze eforturile către îmbunătățirea procesului educațional, încarcă profesorii cu o nouă sarcină birocratică, în cele din urmă inutilă.
Într-o declarație politică, senatorul Marius Bodea argumentează că într-un sistem deja ultra birocratic, se va mai crea încă un lanț birocratic, cu un director care trebuie să desemneze, un responsabil care să strângă declarațiile de interese de la toți profesorii și să le înregistreze într-un registru, declarații care apoi trebuie transmise la direcțiile județene de învățământ preuniversitar, care încă nu există.
Marius Bodea: ”Prima întrebare este la ce va folosi această avalanșă de hârtii, în condițiile în care știm că digitalizarea administrației școlare nu este încă la standarde. Se vor aduna într-un loc în care nimeni, de fapt, nu le va verifica. Această hârtie în plus nu are legătură nici cu plata unor taxe – legitimă în contextul unor venituri suplimentare, ci doar cu un fel de act polițienesc iar Ministerul se va mângâia singur pe umăr că „măcar a încercat”.
În declarația sa politică, senatorul USR de Iași, Marius Bodea spune că statul se va trezi cu peste 240.000 de declarații de la profesori, în care aceștia vor trebui să declare nu doar date despre meditațiile pe care le dau, ci inclusiv numele elevilor pe care îi meditează.
Concluzia lui Marius Bodea este că nevoia de meditații este doar un simptom al eșecului „României educate” deoarece niciun elev nu ar trebui să aibă nevoie de cursuri suplimentare, în privat, dacă am avea un învățământ de calitate, pe care guvernele l-ar susține în mod real, nu de fațadă!
Iată, în continuare, textul integral al declarației politice:
”Declarația de meditație, o lege a ilicitului care acoperă penuria de soluții
O problemă profundă a învățământului românesc, meditațiile făcute de profesori în privat cu elevii de la clasă, este „rezolvată” de Ministerul Educației print-o metodă superficială și care amintește de intruziunea regimului comunist în viața oamenilor.
Statul se va trezi cu peste 240.000 de declarații de la profesori, în care aceștia vor trebui să declare nu doar date despre meditațiile pe care le dau, ci inclusiv numele elevilor pe care îi meditează.
Prima întrebare este la ce va folosi această avalanșă de hârtii, în condițiile în care știm că digitalizarea administrației școlare nu este încă la standarde. Se vor aduna într-un loc în care nimeni, de fapt, nu le va verifica, în schimb Ministerul se va mângâia singur pe umăr că „măcar a încercat”.
Mai mult, într-un sistem deja ultra birocratic, se va mai crea încă un lanț birocratic. Asta pentru că directorul trebuie să desemneze un responsabil care să strângă declarațiile de interese de la toți profesorii și să le înregistreze într-un registru, apoi să fie transmise la direcțiile județene de învățământ preuniversitar, care încă nu există.
În fine, acțiunea înseamnă și o intruziune în viața privată a cadrului didactic! Această hârtie în plus nu are legătură nici cu plata unor taxe – legitimă în contextul unor venituri suplimentare, ci doar cu un fel de act polițienesc.
De problema meditațiilor nu scăpăm cu hârtii, ci cu o schimbare radicală a sistemului românesc de învățământ. Este tot mai clar că, după 33 de ani, educația românească nu a ieșit de sub spectrul mentalităților comuniste, în care soluțiile nu sunt la nivel de fundament, ci de suprafață, să fie o bifă pusă acolo.
Majoritatea profesorilor nu fac meditații de plăcere sau din lăcomie. În România, sunt încă cadre didactice nevoite să aibă slujbe suplimentare pentru a aduce acasă un venit decent. Nu poți pretinde competență și performanță de la oameni pentru care fiecare zi este o luptă pentru supraviețuire.
Nevoia de meditații este doar un simptom al eșecului „României educate”. Nici un elev nu ar trebui să aibă nevoie de cursuri suplimentare, în privat, dacă am avea un învățământ de calitate, pe care guvernele l-ar susține în mod real, nu de fațadă!
Această declarație pe proprie răspundere, inventată de Ministerul Educației, este ca și cum un pod care se prăbușește ar fi legat cu ață de cusut, în speranța că poate mai ține o vreme!”