Senatul în istoria României – o onorantă tradiţie democratică

De-a lungul vremii, Senatul şi-a dovedit vocaţia democratică şi s-a afirmat ca o instituţie fundamentală a României moderne, ca un puternic forum de dezbatere parlamentară, contribuind la menţinerea echilibrului între structurile politice, la apărarea drepturilor şi libertăţilor democratice, la promovarea idealurilor naţionale. Evoluţia societăţii româneşti şi a structurilor sale politice spre un sistem parlamentar de natură democratică a parcurs mai multe etape în decursul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, în strânsă legătură cu procesul de modernizare socială şi de unificare naţională.

Constituirea statului român unitar, prin Unirea Principatelor Române în 1859, a reprezentat un moment de referinţă pentru reorganizarea democratică a structurilor politice şi administrative. Ampla reformă legislativă şi instituţională, înfăptuită sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), a conferit statului naţional român o fizionomie modernă, cu legi, norme şi structuri politice similare cu cele din ţările democratice europene.

Senatul a apărut pe scena politică din ţara noastră la iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în anul 1864, când, prin plebiscitul din 23-26 mai/4-7 iunie, românii s-au pronunţat asupra unui document cu valoare constituţională – “Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 7/19 august 1858”. Statutul prevedea instituirea unei noi Camere parlamentare, alături de Adunarea Deputaţilor. În cadrul acestui sistem bicameral, primul Senat al României, care avea şi atribuţii privind controlul constituţionalităţii legilor, a funcţionat ca un “corp ponderator”, ca un factor de echilibru între puterile statului. El era alcătuit din membri de drept (capi ai bisericii şi ai unor autorităţi publice) şi membri numiţi de domnitor (reprezentaţi ai judeţelor şi înalţi funcţionari ai statului).

Prin Constituţia din 1866, întemeiată pe principii democratice considerate avansate la acea vreme, Senatul a devenit un organ ales, pe bază de vot cenzitar, deşi cuprindea şi câţiva membri de drept, cum sunt moştenitorul tronului şi fruntaşii bisericii. Câte două persoane din fiecare judeţ erau alese în Senat pentru o durată de opt ani, jumătate din numărul lor fiind reînnoit la patru ani. Universităţile din Bucureşti şi Iaşi aveau dreptul de a alege câte un reprezentant propriu în Senat. Cu acest sistem parlamentar bicameral România s-a înscris în familia statelor democratice ale Europei şi a cunoscut un rapid proces de modernizare politică, economică şi culturală, sub un regim de monarhie constituţională care a durat până la începutul celui de al doilea război mondial. Senatul a jucat un rol deosebit în viaţa politică românească şi prin faptul că a reprezentat principalul for de consacrare a unor decizii de însemnătate istorică pentru naţiunea română, de la proclamarea Independenţei de stat (1877) şi adoptarea unor legi importante menite să accelereze modernizarea ţării, până la consfinţirea Marii Uniri din 1918 şi relansarea dezvoltării pe noi coordonate a României în perioada interbelică.

Conform Constituţiei din 1923, Senatul şi Adunarea Deputaţilor au devenit organe reprezentative alese prin vot universal, fapt ce a marcat o etapă nouă în evoluţia parlamentarismului românesc. Noua Constituţie a consacrat desăvârşirea unităţii statale a României şi a facilitat afirmarea pe scena publică a unor noi forţe sociale şi politice. Senatul interbelic era alcătuit din senatori de drept - reprezentanţi ai cultelor, persoane care au îndeplinit importante funcţii publice - şi senatori aleşi, pe o durată de patru ani. Unii senatori erau aleşi prin vot universal şi direct, în circumscripţii electorale, iar alţii erau aleşi de consiliile locale, de camerele profesionale (camerele de comerţ, industrie, muncă şi agricultură) şi de cadrele didactice ale universităţilor din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi. Prin Senat şi Adunarea Deputaţilor au trecut, în perioada interbelică, legi ce vizau reorganizarea administrativă a ţării, reforma agrară, exploatarea resurselor naturale, întărirea capitalului autohton şi a finanţelor, reaşezarea sistemului fiscal şi a asistenţei sociale, dezvoltarea industriei de apărare, contractele colective de muncă.

Activitatea parlamentară a avut ca obiect, în acea vreme, atât unificarea legislaţiei pe întreg teritoriul naţional, cât şi modernizarea acesteia corespunzător noilor imperative ale vremii.

Regele Carol al II-lea a impus, în 1938, o nouă Constituţie, prin care a introdus un regim de monarhie autoritară, pe fondul unor profunde tensiuni politice interne şi al unor ameninţări externe. Noua Constituţie a prevăzut, alături de senatorii de drept – dintre care făceau parte şi membrii familiei regale –, o categorie de senatori numiţi direct de rege şi o alta a senatorilor aleşi pe baza unui sistem corporatist. Prin legea electorală din 9 mai 1939, corpul electoral a fost împărţit în trei categorii, după criteriul activităţii profesionale (agricultură şi muncă manuală, comerţ şi industrie, ocupaţii intelectuale). Sub regimul dictaturii regale, Parlamentul a devenit un organ decorativ, lipsit de principalele sale atribuţii. Senatul a fost aservit puterii executive, iar regele decidea în problemele majore prin decrete-legi. În perioada celui de al doilea război mondial, odată cu instaurarea regimului de dictatură militară, în toamna anului 1940, activitatea Senatului şi a Adunării Deputaţilor a fost suspendată.

După 23 august 1944, sub presiunea forţelor sovietice şi comuniste, Senatul a fost desfiinţat printr-un decret din iulie 1946. Parlamentul a fost reorganizat într-un singur corp legislativ, Adunarea Deputaţilor. Această instituţie parlamentară va fi transformată, prin Constituţia din 1948, în Marea Adunare Naţională, organism subordonat total puterii comuniste. Constituţiile din 1952 şi 1965 au menţinut caracterul autoritar al regimului comunist, în condiţiile în care pluralismul politic, libertăţile politice şi civice, principiul separaţiei puterilor în stat erau suprimate, iar puterea legislativă şi cea executivă erau subordonate total comandamentelor ideologice ale partidului unic.

Revoluţia din decembrie 1989 a deschis calea revenirii României la un regim democratic autentic, bazat pe alegeri libere şi pluralism politic, pe respectarea drepturilor omului, pe separaţia puterilor şi răspunderea guvernanţilor în faţa organelor reprezentative. Prin actele emise de puterea revoluţionară provizorie, în primăvara anului 1990, Senatul a fost reînfiinţat, ca instituţie reprezentativă şi legislativă. Renaşterea Senatului, o instituţie de prestigiu a statului român modern, a însemnat şi revenirea ţării la tradiţiile sale democratice şi parlamentare, la un Parlament bicameral, cu adevărat reprezentativ, în conformitate cu standardele statului de drept.

La 20 mai 1990 au fost alese în mod liber şi democratic Senatul şi Camera Deputaţilor, care au funcţionat şi ca Adunare Constituantă, având misiunea de a elabora o nouă Constituţie. După elaborarea şi adoptarea ei de către Adunarea Constituantă, noua Constituţie a fost aprobată, la 8 decembrie 1991, prin referendum naţional. Pe baza acestei noi legi fundamentale, România şi-a reconstruit ordinea juridică şi instituţională, iar Parlamentul, în înţelesul autentic de organ reprezentativ şi legislativ suprem, şi-a reluat locul firesc într-o societate democratică, fiind ales în mod liber de cetăţeni, în condiţiile pluralismului politic.

În octombrie 2003, Constituţia a fost revizuită pentru a pune în acord prevederile sale cu noile realităţi social-politice şi cu imperativele procesului de integrare europeană. Obiectivele majore ale revizuirii au fost acelea de a reajusta sistemul politic şi de a raţionaliza raporturile funcţionale dintre instituţiile fundamentale ale statului, pentru a le conferi eficienţă şi a le spori caracterul democratic. Astfel, s-a instituit un nou mecanism de funcţionare a sistemului bicameral, prin care s-au departajat competenţele legislative ale Senatului şi ale Camerei Deputaţilor, asigurându-se fluidizarea activităţii legislative şi eliminarea etapelor de mediere.

 Senatul actual, preluând şi dezvoltând tradiţiile acestei prestigioase instituţii a sistemului democratic românesc, îşi reconfirmă condiţia de forum de dezbatere şi decizie, participând activ la configurarea noului cadru legislativ şi la consolidarea poziţionării României în rândul statelor civilizate.